tristețe, singurătate
cuțitul poticnit în pasta groasă albă și roz de pe pânză,
piele de femeie singură, de femeie mereu singură,
migdală și nucă verde
tușe prestabilite
cu botinele cu talpa tare ea rănește pământul,
ca lemnul pe lemn se aude mersul ei,
ca bătaia de toacă prin ceață, dimineața

pardon,
toată lumea e grăbită să meargă la slujbă
cărarea e albă și lungă, se pierde în câmpul cu iarba bătută,
atât de uscată, pipernicită,
ea – singură – tace
pasăre de pradă sau prada păsării de pradă,
cu basmaua neagră peste ochi,

călăul orb și surdo-mut așteaptă indemnizația de la stat
pentru spectacolul privit de oameni străini
iar ea, străină fiindcă nimeni nu îi vorbește,
ea tace
ca să nu o vadă nimenea cum este ea,
cât de frumoasă și cuminte este
sau dacă are gene false,
fiindcă cineva face cercuri de jur împrejur,
de aceea o leagă peste ochi

o zi în care păsările străine au gheare de gheață
și execută încălzirea
o tehnică perfectă în cuțit prin care apare ceața în tablou,
și o străină care nu a zburat niciodată departe cu altcineva
tot mai singură și tot mai tăcută an după an