„Pun nenumărate întrebări nerelevante. Dacă aș putea să-mi croiesc drum prin această pădure!” (L. Wittgenstein, Însemnări postume, p. 129). De aceea viața este un act care se manifestă ca rezultat al căutărilor risipite între orizonturi. Ceea ce îi dă sens vieții rezidă în faptul că prin căutările pe care le trăiește ca sine își fenomenalizează devenirea din nesfârșirile în care se imaginează căutând. De fapt, căutarea ei prin adâncurile din care își adapă nesfârșitul irelevant ca pe o cunoaștere se rezumă la prezența adâncului care își dorește a trăi mai mult adânc.
Este o stare, cum spune M. Heidegger, a pădurii care există dintotdeauna în sămânță, în sâmburele acesteia.
Cu toate acestea, o astfel de interpretare rămâne o abordare pur creștină, deoarece face trimitere la Adam, părintele tuturor neamurilor, concept scripturistic al Apostolului Pavel.
L. Wittgenstein vine și completează această viziune, referitoare la creație ca lucrare infinită, afirmând că pădurea nu reprezintă esența sâmburelui, ci orizonturile între care acesta se poartă pe sine.
De aceea, a găsi cărarea nu presupune a urma prin întuneric direcțiile din care răsare lumina, ci a semăna păduri de-a lungul acestor direcții pentru ca lumina să se prelingă de-a lungul umbrelor ca niște boabe de rouă în care sâmburii ei poartă ca esențe răsăriturile în care se sting.
Prin urmare, relevant în întrebările pe care le punem rămâne ceea ce conferă pădurii materia din care își nutrește lumina spre a căuta și nu spre a se întreba ce trebuie să sădească pentru a îi răsări răspunsuri, pentru a da, ca într-un fel de final, soluții frământărilor lui Wittgenstein.