Transfigurări răsărite-n spirală și unde tăcute potrivesc noi borne traseului după anotimpuri și trebuințe. După nevoia de cunoaștere și popas alte ținuturi se cer explorate. Scrutez depărtările răscolind deasupra coroanelor înalte, cerul spuzit de stele pare un clopot răsturnat ocrotind necuprinsul. Claritate sau întunecime îmi dau seama cât de departe, aproape, sunt de acasă. În mișcarea neîntreruptă a stelelor, în freamătul pomilor goi deslușesc nerăbdarea, un fel de răspuns în prefacerea înfiorată a pământului înainte de echinocțiu. Trecerea părelnică a vântului lunecă fără țintă pe crengile goale, foșnetul lin, ca o vorbire în șoaptă indică locul pe unde noaptea-și face culcuș. Simt furia rafalelor pe obraji și în lacrima rece, plânsul cerului... Ca și luna, stăpână a nopții ajunsă-n popasuri pentru a le părăsi, îmi urmez spiritul, nezorit de nimeni și nimic. Singura certitudine sunt aceste cuvinte, pași închipuiți mă poartă spre adâncul ființei acolo unde toate necunoscutele se adună în jurul aceluiași nume. Va trebui să le decodez pas cu pas, să le deslușesc cu răbdare. Știu că universul îmi va trimite semne, vântul parcă-mi soptește: Așteaptă! Umbrele se înmulțesc, copacii vlăguiți de așteptare mă învăluie cu blândețe, cărările mă întâmpină și mai plăcut luminate de Lună și steaua zeiței Iștar*.

senin de florar –
partea mea de tăcere
o-mpart cu luna






*proză lirică
*Luceafărul