te-nvinsese curajul,
ca o ploaie peste o secetă
o lebădă şi-a coborât cântecul pe frica ta,
frica aceea parfumată cu moarte
şi ţi-a adus viaţa curajul în lupta cu un sine calvaric
războiul e interior, îngropi morţii sângelui şi te lupţi în inima păcatului
adulmeci femeia din lăuntru, nevirgină a cuvintelor tale
te lupţi amoros cu ea în tranşeea unui poem nesărat
de lacrimile curvelor lui Dumnezeu
un neuron îţi şopteşte degetului mic
că degetele mari au capturat peniţa
şi îi curge sărmanei cerneala ca un sânge din rana hârtiei
cum cugetului acolo mustul acru al gândurilor amare

între stele şi soare e o luptă a zorilor
roua curge în tine pe gâtlejul ochilor
o aduci în tine să-ţi dea dimineaţă cuvintelor
nărăvite la poeme de seară
şi e posibil crepusculul peste nemurirea ta în cuvânt
scrii întru rămânerea pe lume după moarte
deşi ştii că e posibil să mori cu dârele de pe alb şterse
negru funebru coborât în uitare

în imnul de lebădă dorm pe hârtie fecioare
trezeşte-le, în nemurire cuib să-şi facă
fecundate de gândul tău cel cu parfum abia sesizabil de sacru
gândul în care îţi ţii lumina în noapte
când Dumnezeu se zideşte de unul singur în peretele dinspre răsărit al odăii tale
iar tu zideşti merinde de rugăciuni în peretele acela

uneori spui că e cu zadar nemurirea pe lume
lumea asta poate să moară oricând
nerămânând sămânţă de oameni
să crească din ea priviri
peste cele lăsate din tine

te cucereşte însă curajul
şi mai pui un pui de cuvânt la cloşcă
frica rămâne goală cum a făcut-o mă-sa
o altă lebădă îi vinde moartea
pe aripile cântecului în singurătate