în momentul curgerii timpului, am răsuflat ușurat de strîngere,
ceea ce îmi părea neant, era afară,
și am plîns.

cînd s-a făcut prima noapte,
strîngerea a devenit ușurare,
m-am gîndit să mai treacă un an
și a trecut.

și an după an,
dezvățîndu-mă.

alergarea mi-a adus deznădejdi,
speranțe anuale transformate
în bunuri inutile,
dar legitime supraviețuirii.

și, în momentul curgerii timpului, (fiecăruia)
au apărut ușurați de strîngere ei,
să îmi reproșeze de ce an de an,
alergînd,
nu înaintează,
ci se apropie de strîngere,
de parcă viața ar fi o crimă.

și cum să le explici că viața nu e cu ziua,
că deceniile nasc
ceea ce nici măcar nu poți bănui?
și cum să le explici că și tu, deceniile trecute,
te-ai luptat cu sentimentele
pe care tot timpul
le-a închegat?