- Dumnezeu este o femeie perfidă.
- De ce spui asta!?
- Nu o spun eu. Așa scrie în Răvaș.
Venea o vreme când fiecare își primea Răvașul. Un sul de hârtie pe care erau scrise, de cele mai multe ori, lecții de viață, sfaturi… Uneori erau scrise cuvinte fără noimă. Dar mai mereu, erau scrise lecții de viață.
- Cum adică? O femeie!? Ce femeie? întrebă, ca și când nu ar fi știut la ce se referea, încercând să câștige timp, ca să înțeleagă mesajul.
- Poate că femeia hienă. Cea care nu poate depași stadiul femelelor din ginta sa. Cea care, în lumea sa, nu găsește masculi pe placul femelelor.
- Păi chiar și femela hienă, până și ea, nu este perfidă. Își duce traiul luptând pentru clanul său.
- Exact! E perfidă.Nu înțelegi?
Chiar nu mai înțelegea nimic. Răvașul spunea ceva, care, pe el îl încurca. Simțea că, dacă Răvașul spunea asta, nu era altceva decât un adevăr dureros, ci nu o lecție.
- Asta e!!! răbufni uitând să mascheze orice entuziasm. E lecția ta! Dar nu este un adevăr. Să ne gândim.
- Păi, gândește tu! Eu toată noaptea asta am făcut. Și nu deslușesc altceva decât ceea ce am negat mereu:- nimic nu este pur pe lumea asta, nimic altceva decât Dumnezeu, dar "Dumnezeu este o femeie perfidă”. Și dacă așa stau lucrurile, nu putem decât să ne închinăm lui. Sau ei.
- Acesta este adevărul tău. Să nu tragem concluzii ca și când ar fi un adevăr absolut.
- Exact! Avem timp să ne gândim. Oare putem primi mai multe Răvașe?

Scris în 16 oct. 2017, revizuit azi. L-am postat ca urmare a unor discuții purtate pe textul Mariei Mitea (îl găsiți pe:
https://www.poezie.ro/index.php/poetry/14169483/Poem_în_patru_mâini)