N-am învățat de la cineva să ne naștem. Ne-am născut, așa, dintr-o întâmplare, după o partidă de sex; reușită sau nu. N-am invățat de la cineva să fim. Am început să fim, unii ținând cu disperare de funia vieții, alții primind ca disperații, totul! N-am aflat niciodată începutul, dar am pornit la drum. Unii cu buzunarele pline, sătui, alții flămânzi; de la capat! N-am învățat să fim copii, tineri... Am fost și vom mai fi. Mereu o altă întâmplare. N-am învățat să fim adulți, părinți, sau bunici. N-am învățat cum să știm, ce să știm! Am aflat câte puțin ,de cele mai multe ori, cam târziu. Dar, oricât de neștiutori am fost, sau vom fi, cândva, ori poate deja, ieri, sau poate mâine, vom afla: viața este tot ce a putut fi mai minunat pentru noi! Am fost aleși să o trăim, să o avem! Câtă vreme noi am trăit la maxim, sau risipind acest dar, alții au rătăcit pe niciunde, nicicum, în neființă!

Ai crede că tot ceea ce poate fi mai perfect pentru ființă este să cunoască iubirea și iertarea. Însă, acestea nu se caută, nu se dobândesc, nu sunt puse pe o tarabă și nici nu pot fi comandate, să le primești într-un colet.
Iubirea și iertarea sunt rod al creației universale, sunt esența conștiințelor, sunt sădite în fiecare. Ființa trebuie doar să le lase să încolțească. Căutându-le nu faci altceva decât să risipești vremea ce ți-a fost lăsată pentru a trăi bucuria, bucuria de a fi, fără de care existența umană nu poate cunoaște împlinirea și nici lăstarii iubirii și ai iertării.
Căci, singura modalitate prin care teama de a fi se poate înlocui cu trăirea, este bucuria de a fi.