trenul trecea pe lângă stâlpi
cine să-i numere cine să-i vadă
păream înghesuiți și la număr doi
navetiștii
aveau lumea lor
mare

dacă-ți zic că-mi lipsește și autobuzul pe care îl luam din piața romană cred că și furnicarul de pe acolo îmi lipsește
patul strâmt din care uneori evadam să iau o gură de aer afară mă sufocam repede nu-mi mai știam ritmul respirației cu al tău în minte și fără porii tăi mă uscam
îmi lipsește cap aurora cu noi toți opt într-o cameră și ringul din costinești unde am învățat să trădez marea căreia îi juram în fiecare seară că-i prind răsăritul
îmi lipsește pofta de spațiu pe care o trăiam atunci când visam să am lumea nenumărată

trenul trece pe lângă stâlpi
am învățat să-i număr din doi în doi
înghesuite-s toate
înăuntru nimic nu-mi lipsește
poate doar lumea noastră
mică