mi se întâmplă uneori să nu mai știu dacă aștept
sau dacă doar îmi țin respirația între două gânduri,
ca o frunză între două ierni
care nu se mai termină niciodată.

poate că liniștea ta are miros de cenușă umedă,
poate că tăcerea e doar un zid
pe care se proiectează gesturi ce n-au mai fost făcute.

în mine se adună ploi neterminate,
și nu știu dacă plâng pentru tine
sau pentru felul în care lumina se preface în absență.

am învățat că iubirea nu se stinge,
ci se desface încet, ca o bucată de pâine veche,
din care fiecare înger mușcă fără să știe de ce.

tu stai undeva între ieri și neîntâmplat,
cu ochii închiși ca o promisiune neterminată,
iar eu, orb de tăcerea ta,
încerc să prind conturul lucrurilor care nu mai există.

sunt dimineți în care aerul miroase a metal
și nu mai pot deosebi visul de amintire,
nici durerea de ceea ce n-a fost destul.

îmi pun mâinile peste chipul nevăzut al unei clipe,
și acolo, unde pielea realității crapă,
curge o lumină mică, înspăimântată,
ca un animal rătăcit în întuneric.

mă gândesc că poate totul e un joc al tăcerii,
că ne-am pierdut unul pe altul
doar ca să ne putem regăsi în absență,
ca două umbre care nu-și mai amintesc
dacă au fost vreodată trupuri.

iar în noaptea aceasta,
când cerul e doar o rană întinsă peste lume,
aștept să te desprinzi din mine
ca un vis care în sfârșit a înțeles
că nu mai trebuie spus nimic.