îmi ţiuie tăcerea-n urechi şi-mi zic
nu-i nimic singurătatea-i de vină
ţin gura închisă mă strâng de nări
şi mă forţez să expir
aud năbuşit două pâcâieli
nu-s dopuri de ceară
sunt poate vorbele tale nespuse
blocate neputând ajunge la creier ca sens
din depărtatul fatidicului ieri
când tu pe vecie-ai rămas fără ele...

smulg pirul şi bozul aplecat peste gărduţul de fier
adun tulpinile moartelor flori
cu săpăliga scot bulbii de lalele şi gladioli
cu foarfecul de vie în mână
mă-ntind cerându-i trandafirului iertare
că-i tai tulpinile ce te-au sărutat cu petale
vara şi toamna întreagă
să crezi că sunt eu...

pe cruce în fotografie suntem amândoi
mormânt cu două locuri de veci
străjuit doar de un singur pâlpâit de lumânare...


strâng pământ muşuroi la rădăcina trandafirului fasonat
să nu-l ucidă gerul de iarnă
la primăvară să lăstărească din nou
şi poate neochii tăi din adânc
se vor bucura privindu-l în floare
crezând iarăşi că-s eu...