și tot mai mult mă sting din minți lucide
și-s bezne mândrei nebunii unite,
pe gând sunt mușuroaie de termite
la unu soarta că mi se divide.

mă-ntreb cum Domnul soarta mi-o permite,
de-atâta ploaie-n ochi pe căi lichide
intrarea către oameni mi se-nchide
cu ușile în nasul meu trântite.

aud venind pe horn Crăciun, moșneagul
dar n-are-n mine șarmul de copil
chiar dacă-n plod mi-e-n cuget să mă-mpil
senilității închinând tot steagul.

mi-s uneltirile în creier mici
dar leneșe, nu-n hramul de furnici.