nu știu
să merg pe aceleași cărări bătătorite
să-mi iert toate obiceiurile
de a mă strecura printre cuvinte
și a-mi încălța tăcerile
și plecările pe pajiști
sau jungle
sau insule nedescoperite.

și n-am știut vreodată
să-mi iau și eu pe rând
toate gândurile
și să le priponesc în cutii ascunse
ca pe niște sertare
care și-au pierdut demult cheile
cât și proprietarii.

dar știu,
în schimb știu atât de lucid
să iau cu mine
malurile puhoaielor lumii,
să culeg vertebrele viselor aruncate-n
prăpăstii,
în pajiști,
în junglă,
în insule construite intenționat
de cei care
au învățat
singuri să scape
din propriile capcane mentale.

și mai știu ca
în cimitirele sentimentelor ucise
să spun rugi,
să întind palma peste țărână
să iert în locul altuia
să rostesc în limbajul iertării
genealogia dintre neamuri
și să răzbun
prin iubire
prin împăcarea cu sine
și sângele
și inima
cât și mintea
și să le dau drumul scăpate
pe cărările sigure
și niciodată
dar niciodată bătătorite
sau purtate vreodată
înaintea mea.