Stăteam pe balcon cu o țigară stinsă în mână.
Pe măsuța de sticlă de lângă mine aveam o rodie coaptă si zemoasă.
Urmăream o pasăre ce părea sa aibă aripile zdrobite.
Lângă ea, era un om care ținea încleștat o piatră în mână,
piatră pătată de nuanțe vișinii.
Pasărea tot urla.
Între noi era un geam gros de sticlă.
Știam deja că nu îl pot sparge,
așa că doar priveam neputincioasă.
În cele din urma s a oprit, iar eu,
cu fața schimonosită de durere,
mi am mutat privirea din nou
la omul misterios cu piatra în mână,
dar am observat că piatra nu este o piatră,
ci rodia mea coaptă și zemoasă,
care de fapt nu era coaptă și zemoasă,
ci stricată,
mucegăită,
complet putredă.
A strivit o cu putere
silindu mă să mă uit neajutorată la el
și la rodia mea
coaptă,
zemoasă,
stricată,
mucegaită,
putredă.
Iar aripile mele au fost zdrobite,
și piatra cu nuanțe vișinii
se afla lângă mine.