Într-o zi am trecut pe lângă un câmp verde... și, în toată întinderea aceea, era un singur mac roșu, înflorit în toată splendoarea și fragilitatea lui, parcă domnind peste întreg ținutul. Și, uitându-mă la tulpina lui fragilă și la petalele care se mișcau la cea mai mică adiere de vânt, mă întrebam: „De ce macii nu se cumpără?”
Mai adia vântul câte un pic... se înclina și macul după el... se oprea vântul, se oprea și macul. Se crease o muzică atât de frumoasă între ei doi, încât macul semăna cu o doamnă foarte frumoasă și delicată, care, prin atitudinea ei, reușea să cucerească un întreg univers... până când și soarele i-ar fi stat la picioare ca să îi lumineze chipul... iar razele... razele parcă erau un întreg portativ, care, la cel mai mic norișor apărut pe cer, făcea ca magia să dispară.
Apoi vântul... vântul nu făcea decât să îi sublinieze formele care dansau cu atâta grație. Atunci am înțeles de ce macii nu se cumpără. Am înțeles că ei au nevoie să trăiască liberi unde-i verde plin, unde își înfig rădăcinile în pământul speranței și unde simt mirosul ploilor de recunoștință pentru simplul fapt că pot să admire tot ce îi înconjoară.