Sub același cer sub care stau și astăzi, cu mulți zeci de ani în urmă stăteam la fel. Îl priveam cu aceiași ochi și mă bucuram la fel atunci ca și acum de nesfârșirea lui. Cerul care este același acum ca și atunci. Eu, în schimb, deși sunt tot eu, nu mai sunt cel ce eram atunci. Privirea cu care îl privesc este acum aceiași cu aceea de atunci. Cerul privit este neschimbat și el. Eu, însă, deși vorbesc despre mine, nu mai sunt cel care eram. Ce s-a schimbată dacă cerul este același, privirea este aceiași, eu sunt în același raport cu ele, deși, ceea ce simt că sunt, sunt la fel fără a mai fi ceea ce eram? Privirea copilului care eram cu care priveam cerul, aceiași cu privirea bătrânului care sunt și cu care privesc cerul, cum a rămas neschimbată? Să fie ea cumva parte a cerului? De fapt, să mă privească cerul pe mine și eu să cred că eu îl privesc pe el? Ca și cum eu aș fi cerul în care stau stelele și tot ceea ce se petrece în mine rămâne eul meu ca o nesfârșită privire? În acest cadru retoric, azi, când în mine mă simt ca pe mine fără să mai fiu eu, cine, ce, cum, unde se manifestă ca formă în linia orizontului privirii în care încap, în mod inconfundabil, toate variabilele expresiilor cerului a cărui nesfârșire îl cuprind în ochii cu care îl privesc ca fiind eu în mine? În acest câmp al căutărilor în sine am descoperit că fiecare soluție pe care o pot imagina pentru a mă instala confortabil într-un răspuns, este imaginea îmbucătățită a întâlnirilor cu cei din viața mea sau, mai bine spus, cu măștile ce le-au purtat cei pe care i-am întâlnit în ceea ce numesc felul meu de a fi eu.