Sunt zile când mă întorc, pur și simplu.
Fără legătură cu vreo madlenă. Și fără legătură cu mirosul de explozibil al imaginilor de război care apar pe toate ecranele (și, deci, nici despre pușca lui Cehov nu este vorba).
Este vorba doar despre anii pe care îi îngrămădesc pe unde mai găsesc câte un locșor: prin câte un buzunar descusut care comunică, în taină, cu încăpătoarea căptușeală a unui paltonaș purtat în iernile reci, în Valea dintre munții copilăriei; în tăcerile folosite ca armă, atunci când nedreptatea lumii scotea în evidență neputința lacrimilor de copil; printre ierburile de pe malul drept al pârâiașului lângă care, în serile de vară, licuricii ne luminau locul în care ne ascundeam pe vremea când încă mai eram căutați.
Anii noștri. Când sunt mulți și nu mai au loc în sertare sau în casete pregătite din timp pentru ei, îi așezăm în cele mai năstrușnice locuri. Unii ne zâmbesc, târziu, dintre paginile unei cărți, ații ne fac cu mâna de după un nor sau de pe coama unui deal. Nici nu ne mai amintim, poate, pe unde i-am lăsat, în trecerea prin viață. Răbdători, ei așteaptă să ne întoarcem și să încercăm să înțelegem ceea ce atunci nu am putut înțelege: unde am greșit, așezând rațiunea pe piedestal, în detrimentul iubirii. Acum, oameni mari fiind, avem – nu-i așa? – puterea de a înțelege. Și de a repara. Pentru ca ”în cealaltă vreme a vieții noastre” să alegem Iubirea.
Într-atât de mult încât să putem spune că iubirea este singurul lucru care contează.