Considerăm că ne exprimăm cumva o formă de respect,
sau chiar de dragoste, atunci când spunem că nu îl vom uita
”niciodată”
pe X
sau pe Y.

Dar dacă cei pe care nu-i uităm ”niciodată” se învârt, fix din acest motiv, aiurea, în cerc, între lumea asta și cealaltă,
fără putința de a se elibera, urlând de durere,
urlând de disperare?

Dacă, de exemplu, de vreo 2000 de ani, Seneca pățește fix acest lucru?
Cu ce a greșit bietul om încât
oricine și oricum
să se poată gândi periodic
convulsiv
la el
trăgându-l înapoi în mocirlă
tăindu-i zborul la care infinit are dreptul?

Mie unul mi-e foarte sete să fiu uitat.

Nu ai chef să te gândești și la asta, știu, ai și așa destule pe cap.
Dubii, spaime de care ai vrea să scapi, ca de un țânțar stupid.
Și atunci mizezi totul pe viața asta,
mizezi totul pe faptul că totul se termină aici, odată cu moartea.

Devii un mic trumpuleț.
Sau ești deja.


Mie mi-e sete să fiu uitat.
Eu mizez totul pe varianta B.
Ceea ce, sincer, vă dorim și dumneavoastră.