luni, asfințit

am întârziat la toate întâlnirile cu tine și acum aș fura o bicicletă ca să ajung la timp
cred că judecătorii m-ar ierta dacă le-aș spune că mă grăbeam să-ți ofer o lebădă origami și să te informez că niciun bărbat nu atinge stelele, majoritatea se opresc la gleznă
dacă ai avea timp ți-aș spune și despre acea iubire rătăcită prin istorie, actul 2 scena 2 e rezumatul, golanii îi spun scena balconului
e frig, pune-ți viața în cutii, cum pun corporatiștii chestiile personale când sunt concediați
să știi că în fiecare noapte îți scriu scrisori, fără autocorrect, caractere italice, bolduiri, scrisori de mână în care sunt atent la bastonașul lui „a”, nu las nepilite colțurile cuvintelor și mă feresc de dezacorduri gramaticale sau cardiace

luni, miezul nopții, Orion nu arată prea bine

între big bang și mai puțin de o clipă se întâmplă o ciudățenie, mecanica cuantică se oprește, nu funcționează mai departe de acest timp, savanții i-au spus epoca Planck.
eu cred că atunci a fost zămislită Jane Doe, ultimul gest trufaș al Arhitectului în fața liberului arbitru.
Jane Doe e o ființă ciudată, ascultă suitele pentru violoncel ale lui Bach și poartă teniși. Și șosete cu ursuleți. Privește lumea prin luneta puștii, ronțăie covrigi și mormăie repetitiv, ca un descântec- souffrance, supériorité de l’homme sur Die.

alții spun că Jane Doe n-ar exista. E doar un rest de viață nefolosit ce ți-e teamă să-l arunci la tomberon.