Iarna nu mai e ca atunci

Când eram mică, iarna era altfel. Sau poate doar eu eram altfel, pentru că mă bucuram de zăpadă și așteptam prima ninsoare de parcă era ceva nou de fiecare dată.

Ieșeam afară fără să mă gândesc la frig, mă întorceam cu obrajii roșii și cu mănușile ude. Iar seara le povesteam alor mei tot ce făcusem, chiar dacă nu era mare lucru.

Acum ninge și eu mă uit pe geam. Uneori fac o poză, alteori mă uit câteva secunde și îmi văd de treabă. Și mi se pare ciudat că ceva ce mă făcea atât de fericită a ajuns să fie doar o zi obișnuită.

Mi-e dor de iernile de atunci. Nici nu mă gândeam că o să-mi lipsească niște zile atât de simple. Pe atunci voiam să cresc mai repede, iar acum mi-aș dori uneori să mai fiu copil măcar o zi.

Am crescut fără să-mi dau seama. Am haine care nu-mi mai vin, poze vechi în care arăt atât de mică și amintiri pe care încă le povestesc cu zâmbetul pe buze.

Iar iarna vine în fiecare an. Diminețile sunt tot reci, geamurile tot se aburesc, dar parcă nimic nu mai e la fel.

Cred că nu zăpada îmi lipsește, ci zilele în care mă bucuram de ea fără să mă gândesc la nimic altceva. Când nu mă grăbeam să cresc și nu-mi făceam atâtea griji pentru ce urma să fie.

Poate că într-o zi o să ningă și o să ies pur și simplu afară, fără să am vreun motiv anume. O să merg prin zăpadă, așa cum făceam când eram mică, și poate o să-mi amintesc cât de mult îmi plăcea asta.

Iar pentru câteva clipe poate o să uit de toate și o să mă bucur de ninsoare, cu mâinile înghețate și privirea spre cer, așa cum făceam odată, când nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi o să-mi fie dor de toate astea.