Am să scriu într-o zi o poveste care să sune cam așa:

Era odată un cărăbuș care trăia în mijlocul unei colonii de cărăbuși veseli. Cu toate că trăia în mijlocul veselilor săi tovarăși eroul nostru se simțea mereu singur. O tristețe inexplicabilă îi acoperea în fiecare zi chipul. Era un nefericit și considera că soarta nu fusese prea generoasă cu el. De ce credea asta poate că nu are prea mare importanță sau, poate că dimpotrivă are, dar asta este o altă poveste...
De la fereastra locuinței sale îi vedea pe ceilalți plimbându-se , vorbind, jucându-se, bucurându-se de viață, în timp ce el suferea de tristețe.
Tovarășii lui nu-l înțelegeau. L-ar fi primit cu dragă inimă în mijlocul lor, dar, întrucât el nu a reușit nicicând să se integreze (cu toate că a încercat de mai câteva ori) , l-au lăsat în pace. L-au catalogat ca fiind un cărăbuș trist, cu un caracter dificil și cu asta basta!
Și cu fiecare zi care trecea el devenea tot mai trist…

Aceasta este povestea mea.
Aș vrea s-o continui spunând că în cele din urmă el și-a înțeles devenirea, s-a împăcat cu el însuși și implicit și cu ceilalți, devenind un cărăbuș plăcut și iubit. Dar poate că acest lucru nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla niciodată.
Pe de altă parte însă, nici nu mă lasă inima să scriu că eroul nostru a murit în cele din urmă în singurătate și tristețe.
Și atunci? Mai bine las povestea așa. Neterminată.

Radu

Oradea
Octombrie 2005