între noi un fel de tăcere cu picioarele rupte.
de singurătate nu moare nimeni, îmi spuneai unduios și verde
dintr-o cochilie, mestecînd senin un fir de iarbă.
între semnul șoaptei și liniile frînte ale nerostitelor
amestecam într-un bol sfere colorate pentru o altă zi.
risipă de zîmbet dintr-o paletă de culori, îmi ajungea astăzi cea portocalie.
mă îndepărtam puțin să nu te ardă suflul exploziei unui soare intim.
o șopîrlă cenușie păzea ieșirea din labirint. inutil, nu voiam să ies.
îmi era bine cu tine. mă învățai să-mi ascult sufletul în pași mici.
dacă m-ai săruta acum ar fi ca și cum primăvara ar fi venit,
șopteam cu un aer naiv, în gînd.
așteptam pînă cînd ar fi putut să vorbească.