Odată, cineva m-a tranșat fără drept de apel, privindu-mi semnătura în colțul unui act: “Ești un om comun, cu aspirații înalte!”. În fond eram de acord cu sentința și căutam de mult să mi-o însușesc. I-am aruncat totuși un surâs strâmb, deranjat fiind de ton și am rezistat tentației de a încerca să demonstrez contrariul. Mă provoca: “Uite! Nu este nimic perfect în această semnatura!”; și într-adevăr nu era nimic perfect in acea semnatura ci aveam in fața mai degrabă o mâzgălitură infectă. “Nici ovalul nu este închis complet, iar axa ascuțită este aplecată spre dreapta!”. Asta era! Deci însuși numele îmi trăda mediocritatea: mă cheama Cristian in loc de Ovidiu (de exemplu) și de aceea nu puteam face ovaluri perfecte iar V-ul din nume mă obliga să mă aplec spre dreapta. Și mai ales: “Ai înghesuit semnatura în colțul din stânga jos: ești un om retras, molatic, încet, speriat de societate”. A fost suficentă doza de cinism încasată și am oprit tavălugul înainte de a mă face una cu pământul: “Sau poate m-am retras cu semnatura în josul foii pentru a putea păstra în mijloc loc suficent pentru ceea ce am de spus”. Și atunci m-am convins că analiza grafologică nu este o știință exactă: ”Da! Se poate!”- a mărturisit reflexiv. “Deci se poate ca ascuțitul V, ce străpunge ovalul, să fie centrul falic al universului meu iar ovalul neînchis, imperfect să simbolizeze veșnica și obsesiva căutare a absolutului, a simetriei, a elementului feminin ce mă primește; un act divin, neîmplinit, o topire parțială a energiilor , păstrând însă suficentă pentru explozii ulterioare”. Din modestie am închis perorația in cap. “Esti un poet!”. “Da! Se poate!”.
Semnatura: CV