Știu că te întrebi de ce nu mai vin să-ți bat cu ploaia în fereastră... să-ți intru văzduh și lumină printre tăceri ca să te întreb cu ochii de ce nu auzi strigătul din miezul cuvintelor...
Prea multă matematică-chimie-biologie-fizică-filozofie în acel strigăt șoptit...
N-ai înțeles niciodată că nu puteam fii tangentă marginii tale de lut... eram vis de femeie-idee...
Þi-am promis că-ți voi trimite păpușile de porțelan.... că voi pune în ele un pic de iubire... un pic din iubirea mea de iubire... sunt o altruistă, nu într-atât încât să-mi împart sufletul văduvindu-mă de mine însămi... aș fi făcut-o, dar alte legi necunoscute ție nu-mi permit asupra risipirea...
Nu poți înțelege cifrul pentru care am străbătut universul sunetelor presate prin manuscrise... și nu te învinuiesc pentru asta...
Nelimitarea ta face popas pe marginea aia de lut...
Și eu dincoace de dincolo nu mai am pași, nu mai am aripi, nu mai am formă și culoare...
Te am pe tine gând, iubire și vis...