Odată, cineva mi-a dăruit o floare de vanilie...\

De fapt, n-a existat nici o floare! ci doar mirosul ei obsedant ce tânjea după formă. N-a existat decât un gând, o scânteie ce tânjea să se transforme în văpaie. Ca toate scânteile ce se nasc din nimic, a găsit întuneric în juru-i, în sine chiar… era doar una, o lumină mică într-un neant de particule fără formă și fără glas. Poate erau acolo, poate nu. Nu știa nimic, nu vedea nimic. Căci în bezna aceea lumina ei de-o clipă nu schimba nimic.
Să-și stingă dorul? Să devină tăcere? Era ușor…să se aprindă vie și caldă? Să FIE? Poate… aceasta era dilema flăcării ce își dorea să fie întuneric.

Odată, cineva a primit o țigară cu miros de vanilie...