Tăcerea ta
mă zgâlțâie-n cuvinte
cu-amortizoarele uzate la refuz,
mă-mpiedică să țin în poale
copiii înmugurind pe-auz.
Tăcerea ta-i
o piatră, zic, filozofală,
schimonoseli
și riduri
măslinii
cu cețuri puse alandala
pe sub salcâmii-ncoronați
de vii.
Strecor pe Strada Sforii la-nserat
un fâșâit-ecou
pornit de-un an,
la capăt o brândușă la uscat
și cu tulpina de un verde nou.
Sub săbiile
care-mi spurcă gura,
ca un dentist cu freza-naintând,
se dau zăpezile de-a dura,
dospesc rotund.
Tăcerea ta
se-ndreaptă iar de spate,
amăgitor se pune pe urlat,
iar un penel le-adună iar
pe toate,
la vernisaj pe gardul tău ghimpat.