Stau pe marginea unei prapastii cu bratele desfacute privind inainte scrutand orizontul ca si cum as cauta un viitor imposibil, improbabil. Inspir aerul proaspat al diminetii in plamanii prea negrii de fumul gros al disperarii mele, al scaparii mele temporare... Mintea mi-e goala, golita de toate rautatile al caror culcus devenise.
Simt un miros dulceag care imi trezeste o amintire de mult uitata... o dimineata de mai, stand pe iarba inconjurata de flori... si de tine. Inca iti mai simt mirosul. Dar nu te mai simt pe tine. Ai plecat si m-ai lasat singura sa infrunt greutatile vietii, tot veninul oamenilor. Dar nu mai conteaza. Acum sunt mai presus de toti. Chiar mi-e mila de ei. Prinsi in mrejele a tot ce este urat sa nu poata scapa, evada, sa nu fie liberi.
Adierea rece imi biciuie obrajii rosii si tresar... inca mai sunt... aici. Pentru o clipa parca timpul a stat in loc pentru mine... numai pentru mine. O clipa de exil. Asta sa fie adevarata fericire? Sa stai singur si totusi sa nu te simti singur?
Am si uitat de ce sunt aici. Am venit ca sa pun capat durerilor mele. Sa nu mai dau satisfactie celor care se hranesc cu lacrimile mele. Nu mai traiesc pentru voi hienelor! Vulturi care-mi dau tarcoale ca sa-mi ciuguleasca trupul dezgolit. Acum nu mai am stapan. Nu mai dau socoteala nimanui si pentru asta ma haituiti si ma biciuiti cu cuvinte pline de amaraciune. Urlati cat vreti la mine. Nu va mai aud. O alta muzica e acum in urechile mele care va acopera.
Vad soarele cum apune si odata cu el voi apune si eu. Imi inchid ochii si imi golesc mintea. Ma aplec usor in fata si sar.