Nici măcar piatră - aproape de împietrire, nu mai simt trecerea prin prezent; până dincolo de nisip, într-un soi de sticlă radioactivă ... aș numi- starea de spirit a lutului meu (personal)...
Casantă, deci - ar putea fi doar o lipsă de calciu organic și alte elemente adiționale, ceea ce-mi dă acest sentiment acut de falsă duritate în fața durerilor mai mult impersonale decât personale... Ca piatră ai posibilitatea să ajungi nisip, să crăpi în patru, în zece, în nouășnouă... dar cum să mai simți durere după ce te-ai sfărâmat, te-ai lăsat risipt de vânturi și apă, în final devenind printre furtunile fulgerate oglindă a unui ger radioactiv?
Să nu zic hop, că minunea unei lacrimi m-ar putea topi înflorindu-mă iar în cine știe ce iubire fără margini de adâncimea altor suferinți în miez de curcubeu...