Stau pe o margine de lume și te privesc. Nu mă vezi. Nici măcar nu crezi că exist. Eu cred însă în tine. Cum ai putea să fii îngerul meu? Nu poți să-mi ștergi lacrimile, nu poți să-mi aduci zâmbetul înapoi, nu poți nici măcar să-mi vorbești.
Mi-aș dori să pot să-ți răspund la întrebări dar am doar privilegiul să te privesc. N-am voie să te judec dar voi fi alături de tine când altcineva o va face. De multe ori ți-aș fi dat aripile mele dar mi le-am pierdut. Am vrut să alung lacrimile cuiva ca tine dar aripile au fost atât de moi și eu atât de slabă încât ne-am prăbușit amândoi. Atunci mi-au luat aripile și mi-au spus că le voi căpăta înapoi doar când nimeni nu va mai plânge. Cu timpul m-am resemnat. Merg alături de tine și te privesc cum îți târăști pașii, încercând să găsești drumul pe care îl știi atât de bine...și pe care totuși, te-ai rătăcit. Cum aș putea să te ajut când nici pe mine nu m-am putut salva? Ce simplu ar fi fost să-ți spun ,,nu există ratare’’ dar îngerii nu pot minți. În schimb, au credință.
Pentru toate clipele tale de îndoială, eu m-am târât în genunchi până la capătul lumii, pentru fiecare lacrimă de-a ta, eu am implorat cerul să-ți mai dea o șansă și atunci când tu ți-ai plecat privirea, eu am ținut speranța în brațe ca să nu se piardă și ți-am dat-o ție...pentru că ești mai puternic decât mine și poți s-o duci mai departe până când speranța ne va transforma visul în realitate.