L-am urmărit pe Adrian Munteanu de-alungul celor trei volume de sonete, cu atenția celui care așteaptă deschiderea bobocului promițător de superbe acumulări de culoare, formă și parfum.

Și iată "Paingul Orb" ! Carte care, ajunsă pe o culme a evoluției literare a autorului, nu s-a temut să coboare din turnul de fildeș în stradă.

Mirosul ticăloșiei, decăderea socială, urâțenia sărăciei, mlaștina neputinței și-au făcut loc în casa de obicei suavă a sonetului. Este o perspectivă neobișnuită pe care A.M. ne-o panoramează cu un simț ascuțit al dramei și cu un limbaj adesea șocant.

Volumul lui A.M. întruchipează lumea în tranziție a unei țări, zvârcolindu-se în derivă între ce a pierdut și malul care nu se apropie. Poeziile sale sunt mici medalioane, uneori strident colorate, fierbinți-înrămate în forma corsetantă a sonetului.

În dialog cu sine însuși, mirându-se de propriile porniri: // Ce caut eu în hrube și canale / în beciuri puturoase și în stradă //, descoperă cu fiecare incursiune substanța din care își construiește discursul poetic, separând minereurile utile din minereurile brute.
Neobosit, bântuie prin orașul descărnat ce își dezvelește impudic violența și turpitudinea în fața ochiului-strajă, decis să nu se închidă la navala ororii : // m-am rătăcit pe uliți insipide / stafii de blocuri m-au strivit de-asfalturi / săpându-mi umbră-n râvnitoare șpalturi / cu sânge scurs sub pleoapele-mi livide //.

Polarizând suferința în haina cuvântului, deplânge pierderea brutal-fără leac a Vioricăi, și dezabuzat, furios, jignit, de lovitura neasemuită, ar ucide moartea - // cum să mă lupt cu tine moarte cum e / să-ți smulg rărunchii să-ți sugrum gâtlejul // - ce prinde un contur animalic de o splendidă sugestie : // ce ai de-mi râcâi josnic pe la ușă //.

Încrezător în steaua sa, în ciuda greului urcuș spre consacrare, nu se înspăimântă, nu abandonează : // mă scuipă toți la colțuri și mă-njură / dar știu că-s viu iar ceilalți sunt morți //.

Poetul planează nestingherit, cu îndârjire și obstinație, mai departe, mai înverșunat, deasupra orașului de unde își extrage impetuozitatea viguros-creatoare și de unde se va desprinde pentru a intra în veșnicie :

rămân cocoșul pus pe-acoperișuri
din tablă sură înfruntând furtuna
ni îl înmoaie vipia nebună
nu se încurcă-n oarbele desișuri
de sus orașul mi se pare duna
în care surzii își împlântă șișuri
un soi bizar de umbre și hățișuri
în care scurmă necurmat minciuna
dar casa mea bătrână și-a dus veacul
șindrila curge moale în răstimp
rugina groasă mi-a tăiat hamacul
mă încovoi sub orice anotimp
și peste noaptea ce-a pornit atacul
picioarele mi s-au desprins de timp