sus în foișorul inimii
cât mai aproape de lună
o liniște cumplită și gri
îmi cade din mână
tresar
un drum negricios ca de oase
mi-a mutat cerul și-mi pare
că dintre unghiuri de case
amurgul mă are
bizar
iubirea de fapt chiar nu doare
când îți dă marele avânt
să te arunci în saltul prin care
îți reclădești din lună pământ
e un dar

straniu, zâmbesc la fel ca și lacul
oglindă vă spun: nu vedeți
afundul, durerea și sacrul
(ce nu țin iubirea-n săgeți),


ci doar fluturi de sticlă