Șoptește-mi într-un țipăt armonios
culoarea arsă de soare.
Mi-e frică, aud șoapte ale uitării,
întunericul are plâns intern.
Amintiri palide îmi rulează viața.
Cavoul e chiar trupul meu,
ce în suflet îmi adăpostește maturitatea.
Þărână în ochi mi-aș arunca,
să nu văd...
nici iubire pe foi mâzgălită,
să nu aud glas plictisit.
Vreau să renuț la timpul infinit.
Cântecul morții sigur a ajuns la sfârșit.