Cine nu iubește toamna cu soarele ei care strălucește altfel, cu culorile ei aurii- ruginii, cu parcurile pline de frunze foșnind, cu diminețile cu miros de fag, cu apusurile sângerii, cu plecatul cocorilor și sositul lebedelor?

EU. Eu nu iubesc toamna. Sau, mai exact, nu o iubeam. De ce? Pentru că o lună de toamnă mi-a marcat viața, cu multă vreme în urmă, într-un anume fel. Pentru că într-o toamnă m-am despărțit de o iubire mare, de care credeam că n-am să mă vindec vreodată. Dar n-a fost așa. M-am vindecat. Nu o iubesc, pentru că toamna e luna dinaintea iernii, care nu e anotimpul meu preferat, cu toată dantelăria lui de zăpadă, gheață și chiciură.

Dar, a venit o toamnă. O toamnă pe care nu o așteptam. Ca de obicei. Toamna sufletului meu. Toamna destinului, când cineva a ales să-mi trimită un ÎNGER, cu chip de om. Animat de dorința de a cunoaște zbuciumul meu, dramele personale pe care le-am trăit și le mai trăiesc. Care știe să sufere și să se bucure cu mine. Care știe să-mi aducă liniștea din zori și seară. Care știe să mă învețe că tristețile de altădată nu mai sunt decât o amintire. Și că, amintirile chiar triste, dacă știi să le trăiești te pot face fericită. Care mă veghează cu gândul nopțile, pentru ca eu să mă trezesc în calmul zorilor să caut steaua dimineții. Mă învață să caut în profunzimea vieții, să mă regăsesc pe mine.

Și, pentru toate astea, nu pot să nu iubesc de-acum…toamna. Toamna cu amurgul ei atât de frumos. Toamnele pe care le voi mai trăi meditând la Maestrul Suferință. Îngerul meu. De ce-i spun așa? Simplu. Pentru că în odaia mea singuratică, atunci când mă gândesc la el, tristețile lumii pentru care am venit au un capăt și simt viața mult mai simplă în oceanul de lacrimi. Pentru că el alungă ruina din sufletul meu.

Dar… sună telefonul. Alo! De la celălalt capăt al firului o voce ușor răgușită și categorică mă salută:

– Bună! Ce faci? Cum te simți azi?… Mă opresc aici dragii mei. E îngerul meu. Tocmai m-a sunat. M-a făcut atentă că, tocmai s-a instalat primăvara.