De fiecare data cand ii dau un nume sentimentului, si il rostesc, se scurge toata substanta din el si pare lipsit de valoare.

Incerci sa-i spui omului ce simti, iti faci curaj, iti pui sufletul pe tava, ochii incep sa straluceasca plini de frica aia blajina si plina de speranta, abdomenul se strange si pielea ti se face de gaina, si-i spui:
" Te iubesc!"
Si el spune ca te iubeste inapoi! Grozav!
Si totul e frumos de nu-i adevarat!
Si trece timpul si va tot spuneti unul altuia ca va iubiti, si totul incepe sa se stearga.
Timpul... un copil bolnav cu o radiera-n mana... Are un talent artistic exceptional... Liniile lui pline si gustoase se mladuiesc organic prin vinele cosmosului si-l fac sa pulseze.
Si totusi...

Odata sterse, incerci sa le reinvii. Le strigi crezand ca numele lor o sa le faca sa se trezeasca, le uzi cu lacrimile tale crezand ca le e sete, le lovesti, le batjocoresti, le dai de pamant si le faci bucatele, urlii si urlii si urlii si urlii... si te prabusesti.

Timpul e mort.

Amintirile sunt moarte.

Odata rostite, cuvintele mor.
Si-i greu ca dracu sa le invii, atata timp cat ele nu vor sa se trezeasca.