Nu știu, drumurile m-au părăsit, sau eu sunt cea care am părăsit orice drum... Împietresc, iubite, pe dinafară și pe dinăuntru... Nu credeam să doară și împietrirea... credeam că starea asta - solidă (nu râde, există și pietre pe muchie de cuțit) e o stare a simțirilor estompate. Mă reține marea, de-ai zice că nu-mi pot smulge rădăcinile dn valuri, din nisip și din vânt... deși, verde mă cheamă muntele pentru a-mi mulțumi clipele petrecute cândva împreună... Rușine să-mi fie! Eu aia fără minte și cu inimă mare. mare cât toată iubirea mă simt fără inimă, și mai ales fără bucuria iubirii... Simt lângă mine iubirea, nu în mine, lângă...și uite, iubirea asta pare a fi "Cumințenia pământului" mongoloida Brâncușiană... Iubește și tace... Ce iubește, totul! dar nu se mișcă, nu sare, nu râde, nu plânge... contemplă și atât. Toate umbrele drumurilor miros a floare de crin și eu, stau cuminte de parcă mi s-ar fi sfârșit toate năzuințele...

Zadarnic m-a așteptat capătul de drum... era o joie de 5 iunie 2008, în care trebuia să mă citesc într-o carte, cu năzbâtiile mele pictate, scrise, povestite... N-a fost să-mi fie drumul sub tălpi... m-au citit alții... mă vor citi alții, de parcă aș fi murit... de parcă aș fi intrat în poveste...


Și totuși, ar trebui să mulțumesc, de aici din mijlocul depărtărilor, foștilor mei profesori din perioada adolescenței, pentru locul pe care mi l-au păstrat în cartea la a cărei lansare nu am putut ajunge.