De ce mă simt atât de tristă și de singură?De ce nu pot să uit frânturi din al meu trecut,de ce nu pot să iert?De ce doare atât de mult indiferența?De ce?Sunt zile,așa cum este și aceasta,când,practic mă simt prabușită la pămînt.Ce îmi mai rămâne să fac?Probabil să mă ridic de jos,să mă scutur de țărînă,și să merg înainte.Cât de cât m-am resemnat cu ideea că într-o zi îl voi pierde pe băiatul pe care îl iubesc din tot sufletul.Doar nu o să dureze o viață întreagă această relație,nimic nu durează o viață.M-am resemnat și cu gîndul că poate în viața asta a mea,care e o mare porcărie,probabil o să sufăr mult și nu o să-mi găsesc niciodata pacea interioară.Eh..asta e.M-am săturat atît de mult de mine însămi și de viața mea atît de cenușie.Sunt scîrbită.Ce să fac să mă simt ok?Îmi vine să plâng neâncetat,dar,nu pot.Probabil că nici lacrimi nu mai am.Îmi vine să urlu dar,nici asta nu pot sa fac,e ca și cum aș fi rămas fără glas.Îmi simt corpul paralizat,ochii paralizați(care nici măcar o lacrimă nu mai pot să verse),inima paralizată,tot.Simt durere și atît.
Uneori supraviețuim doar cu speranța.În general cei bolnavi,sunt cei mai optimiști oameni,deci însăși optimismul este o boală.Mă învart într-o lume mult prea dură,cu mult prea multe măști.Poate că și eu port o mască.M-am identificat atât de bine cu ea,încât uneori stau și mă întreb care este fața mea și care este masca.Te întrebi,poate,ce fel de mască am.În fața celorlați par o fată puternică,insensibilă chiar,extrem de inteligentă,cu simț al umorului.Fața mea este de om slab,vulnerabil,mereu îndragostit,romantic,poate chiar prea romantic și mai ales hipersensibil.Te intrebi poate de ce nu îmi las adevăratul chip și mi-l ascund.Ei bine,lumea în care mă aflu nu-mi permite acest lucru,de fapt eu nu îmi permit acest lucru.M-ar lua de...proastă.Trebuie să inspir teamă,respect.Viața e o scenă în care oamenii sunt doar niște personaje animate,gata să joace rolul pe care și l-au propus ca apoi să plece și să lase cîte ceva în urmă....