Floarea aurie a visului își deschide petalele, udate de roua azurie a inocenței. Misterele de nepătruns ale ființei atrag simțirile cuprinse de febra tristeții. La poalele Muntelui Speranței, te afli și tu, adolescentule; timid încerci să-nlături ceața de îndoială ce plutește și peste lucruri, și peste ființe, și peste floarea aurie a visului. Vei atinge oare vârful acelui munte? Vei înlătura oare perdeaua de vid ce te separă de tine însuti?
În fața ta cad crengile de cristal ale tăcerii, cerul pare a-și deschide tainele, iar tu alergi, ca un turbat, prin munții de lava ai îndoielii. Dragostea își picura licoarea opalină în sufletul încarcerat de mobiluri contrare: mângâierea speranței prin lacrimile visului pur, dramatica disperare datorată neconcordanței dintre vis și realitate, tristețea și veselia unite într-o stare de spirit, inima obosită de sentimente confuze și sufletul îmbărbătat de-un avânt nemaiîntâlnit, orele negre ce se lasă peste liniștea trupului și năvalnica alergare a iubirii prin sufletul asaltat, din toate parțile, de idealuri ce abia se conturează. Spiritul tău vrea să se înalțe spre azururi, dar întâlnește-n cale numai stele-nghețate. Cetatea ideii încă nu vrea să te primească și te împaci numai cu farmecul nostalgic al macilor roșii ce-și varsă culoarea peste sumbrul peisaj al vieții. Floarea aurie a visului își va închide, cândva, petalele. Muntele Speranței se va eroda ușor-ușor și vei constata că a spera în zadar "e cea mai grea durere", ca sa parafrazăm pe Eminescu. Ai vrea însă ca vârsta inocenței și a întrebărilor să nu te părăsească niciodată. Să rămăi boboc suav, fiindcă înflorirea e urmată, din păcate, și de veștejire. Dar vei trece, pe negândite, de "cealaltă parte", iar nevoia de echilibru interior te va determina să fii împăcat cu lumea și cu tine însuți. Dar nu-l uita niciodată pe cel care-ai fost, nu-l uita!