Poeții și scriitorii cei hărăziti a fi lumini ale sufletului au cântat veacuri la rând despre iubire, fie ea una solară, mântuitoare, fie tristă și înrobtoare. Mai mult decât atât, a vorbit Iisus despre dragostea cea adevarată.

Cine ar putea să mai pretindă, asadar, ca poți să mai scrii despre asta acum, în era tastaturilor de plastic și a sms-urilor prescurtate? Asumarea originalității astăzi ar putea fi socotită fructul orgoliului și, ca atare, blamată ca păcat. Iar în afară de asta, cum să iubești original?! Toate poveștile de iubire, fie ele oricât de vesele sau triste, reale sau imaginare, au ceva esențial în comun: prezența unei anume doze de magie, niciodată descriptibilă complet cu ajutorul prăfuit al cuvintelor. Sigur că marii maeștri au învelit dragostea în cuvinte ce pot deschide tainițele inimilor, dar vorbele, oricât de bine întrupate din condei, nu prea pot să exprime decât o parte iluzorie din simțiri.

Ce rămâne atunci, în chip firesc, de spus despre iubire? O glumă. O glumă divină. Dumnezeu s-a jucat sădind-o în noi și mulți au luat asta drept blestem și frână in calea mântuirii lor. Or, Dumnezeu iubește omul, iar gluma lui e menită să-i înveselească spiritul și să-l trezească. Nu comparați însă glumele pe care-i capabil să le facă doar El cu bancurile ce se spun pe la petreceri ori prin pauze. În primul rând, pentru că, atunci când Dumnezeu glumește, el rămâne foarte serios și face asta cu un scop, cel de a deschide porțile petrificate ale inimilor noastre. În al doilea rând, fiindcă din toate lucrurile, iubirea îndumnezeiește cel mai tare, iar aspectul imediat următor e bucuria darurilor. Când își împărtășesc dragostea, sufletele își fac reciproc daruri neprețuite, iar prin asta ele se apropie de divinitate. În fine, al treilea scop al unei astfel de glume nu poate fi decât acela ca s-a rânduit astfel încât să ne bucurăm de ceea ce ni s-a dat.
Iubiți din tot sufletul vostru și atunci de sus, de foarte sus, cineva are să zambească, gândid: “A înțeles!”