O tautologie: ceea ce este aparent, este aparent. Presupune o digestie din partea manifestării în exprimarea sa și, prin aceasta, o transformare a naturii sale în cursul întrupării în cel ce o rostește. Aparența ia hainele celui (celei) ce o poartă către manifestare, nelimitându-se la a fii doar atât în cursul exprimării sale, modificând intreaga manifestare cu care vine în contact. Însă, în esența ei, în ciuda insistenței manifestării (o încercare a manifestării de a pricepe nemanifestarea prin coborârea ei la nivelul naturii sale), rămâne aparență. Epuizarea tuturor potențialităților de manifestare a sa duce la însăși natura ei. Astfel aparența este ceea ce depășește putința manifestării imediate. Poate fi esența însăși, sensul, iluzia, moartea etc.
Aparența în calea esenței este un văl pe fața miresei – hierogamie divină a substanței cu esența. Căci aparența este hieroglifă a unei taine. Actul, în încercarea sa de a smulge acest voal, îi împrumută din sursa sa multiplicitatea. În acest mod actul, refuzând sensul său de rememorare – gest interior, nicidecum exterior – este pus în fața sursei sale ca un mod de cumpănire a sa, prin multiplicarea țintei recuperând și amplificând ambiguitatea inițială, riscând rătăcirea și uitarea. Deci sensul inițial al actului era altul, de rememorare a tainei divine, taină folosită doar ocazional, ca „sarea în bucate”. Încifrarea în act a esenței, a tainei divine se face proporțional cu importanța sa: în cele mărunte cele mari, în cele mari cele mărunte.