Eram în gară, peronul umed se-ntindea de-alungul rochiei mele,
Și așteptam Acceleratul, spre nicăieri, o destinație ciudată
Spre nicăieri, unde lumina e albastră, unde vântul nu adie;ci arde
Spre necunoscuta lume de pământ dur.

Vântul își micșora pașii cu fiecare secundă ce trecea, pe lângă rochia mea,
Of .... , îmi smulse; eșarfa de mătase; și-o vedeam zburând, ca și-un înger spre înalt,
Se depărta de mine și de peron.

Fiecare strop de ploaie, se prelingea pe chipul meu de rouă,
Fantastic -
Fiecare secundă, bătea în mintea mea, precum un tic-tac, ascuțit
Și bărbia-mi; tremura de frig.

Credeam că am luato spre răsărit, și nu era destinația aceea de fum
De care îmi aminteam vag; și-eșarfa era pe peron; adusă de ceva bizar,
Poate un sfânt, de sufletu-mi legat
Poate o umbră din neant,
Ce-atâta filozofie acută; adusă de vânt; nu de umbre.

Ciudat, din câte știam eu; ce i-a vântul în mâini, niciodată nu-l mai revezi, întelegi?!
Doar, dacă apuci să-l prinzi de braț; așa mai salvezi, ce ți-a luat;
Un șal, un sacou, un nasture;
În cazul meu, eșarfa de mătase; ce-am primito cândva de la mama mea.

Credeam, că tot ce-mi i-a ploaia, sau noaptea, vântul sau dimineața
Niciodată, nu o să le mai am,
M-am înșelat amarnic; mi le vor aduce pe rând; și nu grăiesc în van.

Știu, că în gară pe peron, încă mai zăbovesc l- Acceleratul, spre nicăieri;
Încă mai am ochii plini de stropi de ploaie,
Încă-mi mai tremură bărbia de frig;
Din toate acestea, ceva e ciudat
Acceleratul meu spre nicăieri; întârzie să sosească
Și nu-nțeleg, de ce oare?!

Probabil: m-am ridicat din pat prea devreme ori poate prea târziu;
Probabil; acel peron, se află într-un vis de-al meu;
Probabil;mi-e dor să plec departe
într-un Accelerat, spre o destinație aparte.

Stiați, c-am realizat mult mai târziu
Nu e Acceleratul, spre destinația aparte,
Cel pe care-l așteptam pe peron în gară,
Pe-un peron, umed de ploaie:
E cursul vieții -
Ce-i întotdeauna îndreptat spre o destinație aparte -