în mintea mea, un vers răsună ca și un ecou
Departe de ziua, ce prevede a fi din ce în ce mai caldă,
Ce prevede să fie mai luminoasă decât sufletul meu, ce plânge fără-ncetare,
Ce urăște faptul că dă năzuința visuriilor de seară și toarnă un pahar de vin;
Ce urăște că nu știe să se facă nevăzut
Ca să nu mai fie nevoit; să plângă la nesfârșit.

Vântul, are ideea să renunț la tot
La cuvinte pe care le-am, iubit și pe care încă le mai simt,
La răscruce de drumuri, pe fiecare drum pe care merg,
La fiecare pas pe care-l fac; la tine și la mine mă opresc.

în mintea mea, ecoul se-nfundă în capătul scării,
Unde mi-am lăsat trupul și inima; alături de el;
Alături de amintirile frânte, alături de liniște și nu de cuvinte.
și tăcută par, și nici zâmbet nu mai am
Am pierdut clipa timpului; în urmă
și stau în fotoliu, gândindu-mă la multe.

și ceaiul cu lămâie; îl simt ca o cafea amară ,
Fără fericire, mă simt nimic;
Fără el, mă simt, doar un pic.
și mi-e greu să știu că s-a terminat ,ceva ce încă nu s-a născut; și-atunci ... a murit de tot?!

și-n mintea mea, se izbesc valuri de stânci; de mal
De plaja făr de căldură, fină ca un diamant
De inima mea, ce plânge după ochi
După un chip blnd, dupa un suflet rece ;defapt ști prea bine ... că după tine ...

și-n fotoliu, m-așez din nou, cu mâinile reci și moi
Alături de mine, ceaiul cu lămâie a-nghețat,
Așa cum inima îmi îngheață; calm
și-n sufletul meu, ești tu;
E el -
E cuvântul meu -