Liniște de mormânt te bați cu tine-n gând
Te naști a doua oară, cu ochi de smoală
Te rogi și-apoi minți
și te gândești că doar te-ai simțit
într-un vis antirifc de argint.

Mai, ai curajul să te privești în oglindă?!
După ce-ai mințit o biată ființă
După ce-ai rănit un biet cuvânt
După ce-ai făcut din fum, scrum.

Mai ai curajul să întrebi?!
Pe bieți și pe cei sorți
Ce vă doare, de ce plângeți?!
Stăpâni ai sorții, fărădelegi.

Vezi, că nu mai e la fel lumea mamă,
Nu, mai zâmbesc viorile albe
Nu, mai cântă harpa albă
Acum, bat clopotele și sună a secundă moartă.

Vor veni și ciclopii-n n
vor veni și astrele toate
și vor acoperi și luna
și-ți vor șterge, urma.

Ce ai cu mine?! Eu sunt un geniu,
știu să ofer lumii, arta creerii,
Nu mă chinuiesc degeaba să aduc luna pe pământ
știu că și omenirea, vrea asta cât mai curând.

Tu, ce te-amesteci și te fierbi?!
Ca un drac în smoală,
Râd, de tine și mă gândesc
Că ești o para cam chioară.

Eu, sunt geniu antirific
Eu, sunt soarta-n mâini
Eu, sunt Capel Sivixtinis
Sunt geniu de creeri; chiar dacă mă numiți nebun.

Ce păcat, ce vină
Ce nebun; ce-ncrezător
Crezi, că lacrimile se șterg cu-o mână
și crezi că fericirea e într-un geniu creator.

Crezi că durerea se șterge cu frunze udate de ploi?!
Crezi că zâmbetul se-aduce,
Cu nebuni ca tine, ce nu știu nici ce-nseamnă lumină și nici zori.

Dacă tot vrei să ajuți lumea
Nu o minți cu ne-adevăr
Oferă, ca dovadă, arta
Unui adevărat geniu, nu un fals creator.

Capel Sivixtinis, numele tău e nobil dar efemer și trecător
Þ-i se va șterge faima
Dacă nu spui adevăr.

Geniu, artă, renaștere
Faimă, renume, glorie
Se câștigă cu iubire
Cu lupta și nu aforisme.