Îți mângâi fiecare literă din glas cu pașii
Și aștept să îmi crească dorul dintre coastele rupte
De o boltă cu iz de ieri și care cântă, de fapt, un mâine.
Căci cărțile miros a fum și am adormit pe ele
În căutarea unui rând să-mi fie punct de echilibru
În timp ce îmi amestec durerea și calmul,
Ascunse într-o cochilie de melc de grădină
Și le hrănesc cu frunzele ce cădeau monoton
În ultima toamnă ce mai schimba ploaia
Și o făcea acuarelă nepictată și diluată,
În care dansam pe o stradă a la Montpellier
În picioarele goale și cu cearcăne adânci
De-atâta privit pân’ la Calea Lactee și-napoi...