Adeseori mă oblig să nu rămân indiferent provocărilor vieții. Această sforțare interioară nu are nici un mecanism argumentat de rațiune sau afect, de fiece dată s-a dovedit a fi o reacție chimică prin care îmi regăsesc neutralitatea în conflictele mele cu indiferența umanității, o stare naturală a cotidianului. Mi-a fost absolut necesar acea perioada lungă de trăiri absurde, de zvârcoliri atroce ale afectului pentru a primi resemnat doza de bestialitate prin care lumea și-a răzbunat incapacitatea de a-mi înțelege geniul. Sunt un nomad al sufletelor semenilor, pentru că mi-am permis ceea ce umanitatea își refuză cu o lașă generozitate, libertatea totală. Vorbesc aici de acea libertate de a gândi, a spune, a face, în cele din urmă, libertatea de a fi. Nu mi-am fixat rădăcinile într-un anume loc nereușindu-mi a mă simți undeva acasă. Nici în mine nu simt că aș locui devreme ce stărui în incertitudinile ivite din căutările sensului vieții. Tot ceea ce este frumos îmi repugnă fiindcă naturalețea prin care natura și Dumnezeu a zămislit frumosul frizează logica creației. Tot ceea ce percem a fi frumos trebuie obligatoriu să fie însoțit de drame, să ascundă o istorie care ne revoltă sufletul. Această revoltă ne ascute sensibilitatea, ne crează acea starea a iubirii, în fapt final dovedindu-se o dependență de nenorocire, astfel încât nimic din ceea ce este frumos nu poate atinge sublimul fără sacrificiile sufletești. Observ acea dependență a umanității pentru dramele semenilor. Numai astfel ne putem raporta la semeni, comparându-ne nenorocirile și nefericirile. Anturajul fiecăruia trebuie să conțină aceași doză de fatalitate, de demență, de neputință, de frica dinaintea vieții sau morții. Fără acest echilibru mincinos nu există corespondentul prieteniei, sau argumentul atracției contrastelor. Suntem un amalgam de paradoxuri, incapabili de o defeniție a ceea ce suntem. Autenticitatea se verifică doar prin spasmele afectului și limitele propriilor rațiuni existențiale, restul este poveste, ficțiunea aferentă evoluției. La ce-mi sunt de folosință toate acestea, cu precădere a le cunoaște, când singurul răspuns capabil să-mi satisfacă nevoia de echilibru este agonia neputințelor mele? Tortura neliniștilor, zvârcolirilor mele, se datorează bolnavilor de indiferență pe care îi suport zilnic. Cel mai greu îmi este a mă suporta pe mine, a-mi suporta indiferența cu care mi-am intoxicat ființa. Va veni și vremea când vă voi lăsa prin testamentul cuvintelor, propriul tratat de descompunere ...

Cluj Napoca
iunie, 2009