astăzi singurătatea se împarte în două,

prima își reazămă golul pe centură.
zbaterea pleoapelor este doar părerea
că dincolo de întuneric ar fi ceva,
dar această singurătate,
care îmbracă forme senzuale
și își ascunde spaima sub un zâmbet vulgar,
tinde spre limita de jos a căderii.
prima singurătate este o veșnică prăbușire.

cea de-a doua singurătate este o frântură de zbor.
o zărim când și când printre noi,
poartă rochie albă spumoasă
și un zâmbet senin sub doi ochi larg deschiși,
dar biet fluture
nici nu-și deschide bine aripile
că o pală de vânt îi și frânge elanul.
a doua singurătate este un plâns nesfârșit.

între ele... deșertăciunea ambițiilor noastre...