O după-amiază însorită undeva, într-o vie, la capătul pământului. O toamnă caldă, aromată, concentrată parcă într-o boabă de strugure. Un strugure de poamă, cum zicea bunica. E mult de atunci. Tot ce avea să se întâmple nu se înfățișa mai mult decât o bilă colorată, pe care o purtam la gât drept medalion. Cochetăria unghiilor date cu boz și a colierelor din măceșe. Orizontul unei lumi pierdute definitiv dincolo de dealurile care ascund atât de multe văgăuni. Oare ce este dincolo?, mă întrebam adesea. O cărare ce se pierdea misterios printre ramurile unor copaci, chipul unei femei ce tocmai trecea atunci, părând un important personaj de roman. Oare ce este dincolo? Nedumerirea oricărui copil care vrea să descopere lucruri fermecate. Dacă se poate, poveștile trebuie să se repete aievea.
Am trecut și pe la bunici, cu o pană din livadă și cu o floare galbenă, culeasă întâmplător de pe câmp. Pentru a vedea dacă miroase ca atunci. Un miros dulce, sălbatic, de libertate. Nu mai trecusem demult, încercam să uit, să ignor, nu știu de ce, deși mă gândisem la drumul cu vișini dincolo de care...
M-au primit amândoi cu brațele deschise. Brațele lor albe, de cruci, aproape strălucind în asfințit. Duceam cu mine pana și floarea galbenă ca pe niște cadouri. Ce le-aș fi putut duce mai mult? Am plâns mult, la un moment dat aproape fără sens. Chiar mă gândeam că de acolo de unde ei se mutaseră pe rând se vedea practic totul. Chiar și drumul pe care plecam și ne întorceam, mereu, revenind în același punct.