Parfumată discret, cu aromă neagră de mare... aburește într-o ceașcă de pietre. Din pietre și cu pietre. Și cu zaț de pudră perlată. Perle măcinate de vîntul mării, de valurile norilor. Este atît de gustoasă cafeaua din perle.. dar cea mai bună cafea este cea care se soarbe direct dintr-o scoică în care s-a lăsat în prealabil amintirea creării perlei. Dă un gust aparte. Sfîrîie nisipul cînd fierbe cafeaua în scoică. Scoică ce a fost adusă de valuri pe un mal uitat de lume. Pescărușii se învîrt în jurul scoicii, doar-doar vor putea sorbi cu ciocurile lor pofticioase licoarea neagră. Fără zahăr. Nu le place cafeaua decît amară. Amară precum gîndurile aduse de furtună. Sfîrîie cafeaua în scoică. Și clipocește în adîncurile scoicii, clipocește și cîte un strop mai sare peste marginea scoicii. Cad astfel pe nisip picături fierbinți, precum se preling picăturile de ceară dintr-o lumînare uitată. Fierbinți și reci totodată. Parfum îmbătător, cu aromă neagră de mare. Picături de cafea se lovesc de stropii mării, de firișoare de nisip prinse ca într-un gînd de scoica perlei. Frisoane și emoții rătacite în toamnă, unduiri de vînt ce poartă pudra perlată pe carapacele crabilor. Carapace transformate în farfurioare care se mișcă alene. Doar de către aer sunt sorbite picăturile de cafea. Și se evaporă. Pe fundul ceștii rămîne doar zațul perlat. Și aroma. Aromă simțită de mare. De toamnă. De pescăruși.