Privește! Acolo, la masa crem de sub pomul
cu frunze aspre din plastic
aerul vă împletea brațele, mai știi?
Cum nu, uite, sunteți acolo și-acum, e vară,
reflectorul e galben

(crucile și coroanele de regrete eterne
de săptămâna trecută
de-abia se zăresc în fundal).

A, și uite aici, mai la dreapta,
da, chiar unde scârțâie scena,
e cartonul albastru, seara aceea
în care-ați știut că e pentru totdeauna, iată
un totdeauna desenat de voi
cu vârful pantofilor
în praful parcării din spate, la unu noaptea

(noaptea este, da, exact, lângă pat,
tabla cea neagră cu luna de cretă în colț)

și privește-l pe el întins lângă tine,
un liliac speriat și orbit
de lumina albă din voi…
Dom’le, ce faceți, e culmea,
draga mea îmi cer scuze
știi că acolo era chiar lumina din voi
dar cu așa recuzită-nvechită
sare cleiul din toate
și uite, a murit reflectorul…
Și mai știi când…
Și-n ce fel…
Iar atunci…

Așa-mi vorbea mama ta astă seară
purtam amândouă perle mari și diamante furate
pentru reprezentația goală.
Ne admiram una pe alta două femei
frumoase și-ntunecate, femeile hoțului,
îngeri pe umbra umerilor tăi înguști, atât de înguști
încât de-abia ne mai țineam echilibrul, mână în mână,
încât de-abia îți mai țineam echilibrul.

Ea s-a mirat puțin de tăcerea și ochiul meu de pe urmă,
și-a ieșit stângaci oarecum, înainte să cadă cortina,
înainte să aplaud rar și ușor.
Dar mâine va citi în ziare cronici anunțând că din nou
tu-mi gonești prin vene în trenuri de noapte,
că toate orașele-n care ești vin grămadă
la picioarele patului meu,
iar eu locuiesc în fiecare casă din tine.