Aveam aripi roz, puteam să zbor. Mii de zâmbete îmi părăseau inima ce uimeau inimi bântuite de tristețe. Pășeam peste mări cu nepăsare și fără să mă gândesc vreo clipă că asta mi-ar putea fi fatală. Speram prea sus, simbolurile onirice păreau atât de reale încât am crezut că-i realitate. M-am trezit... cât de crunt e crudul adevăr. Vise blestemate din cauza voastră pentru mine totul este mult prea târziu. De ce trecutul nu se mai întoarce niciodată? Unde e viitorul să-l putem visa, să găsim ieșirea din labirintul înconjurat de clipe albe? Unde e părticica de înger din mine? Totul, tot ce aveam, tot ce visam, totul s-a transformat în neant. Iar acum părăsită sunt... de speranțe, de vise deșarte. Simt cum tot ce aveam devine pulbere de lună plină. Până nici tu nu mai exiști...