Îți scriu ție, Cavalerul Tristei Figuri, pe care nu te-am atins decât în vis și pe care n-am să-l văd nici după moarte. M-ai umbrit cu aripa ta de corb și tot ce era îndrăzneală de floare în mine a înghețat. Nu ești bun precum vrei să pari, ci perfidia întruchipată și disimularea iubirii. Dincolo de tine, eterna decepție. Ai uscat iarba în parcul cu scrânciob și iubești doar pisicile negre, aducătoare de ghinion. Îți plac păianjenii în colțuri singuratice și te hrănești cu ouă de șarpe. Pentru ce ți-aș fi recunoscătoare? Pentru ce nu ți-aș ucide fantoma s-o contemplu, așezată într-o raclă pe masa mea? Aș vrea să fiu prințesa ta, dar una neagră, o îndoliată care iubește un mort. În inima ta, nu ai sânge cald, ci o cerneală neagră, cu care vreau să-mi scriu zilele. Poate că ura e o dragoste eșuată.