Eram doi, inecati in suflari plapande. Trupuri calde. Inca imi inunda hainele cu parfum. Le-am lasat intr-un colt din sifonier, stau singure, ravasite, alaturi de zambete, lacrimi, sclipiri din priviri, creion negru, ruj si alte note muzicale.

Te priveam dincolo de gene si vis, dincolo de buze si suras. Eram doi. Iti picuram cu cochetarie pe obraji sarutari de copil. Palpaiam ca o lumanare linistita, tremuram ca un val impins de largul marii. Stateam in frig si totusi explodam de caldura din toti porii. Doamne, de ce m-ai lasat sa-l strang intre gene? Doamne, de ce m-ai lasat sa-i zambesc? Doaaaamne, de ce, Doamne, de ce m-ai lasat sa-i respir gandurile si muzica?

Canta divin odata. Sunetele ce-i ieseau din degete dadeau inconjurul inimii mele. Priveam rasaritul atunci infasurati in game minore de oboseala si alcool fin. Ma incalzeam in palmele lui. Nici n-ai fi zis ca avea degete de pianist. Eram muzica lui… Da,uite, eram doi: intre straturi usoare de aer rece si intepator, incalziti de inimi pline. De ce? N-am stiu niciodata de ce erau pline.

Voiam sa cantam impreuna note florale rosii pe fruntea celuilalt. Voiam … voiam … voiam sa am o nota muzicala. Mica si rotunda. Strangeam la piept ritmuri.

Sa te fi iubit,oare, pentru ca eram doi?